Debitatiile unui om slab
The End’s Not Near, It’s Here.
Ce face un om normal care a ajuns la limita suportabilitatii? Cand vicisitudinile vietii il zdrobesc constant, flegmatic. Cand isi imparte, zi de zi, singuratatea cu propria umbra…cand striga si nu e nimeni acolo…si striga, si urla…si e liniste, o acalmie angoasanta.
Esti tu, cu mizeria acumulata ani de-a randul..si toti ceilalti. Ceilalti iti zambesc, incearca sa-si exprime parerile de rau, regretul ca nu te pot ajuta, niste ipocriti carora nu le pasa decat de ei insisi. Si e normal sa fie asa. In fond, de ce ar face-o? Trebuie sa admiti ca nu te ai decat pe tine; dar ce faci atunci cand te-ai saturat si de propria fiinta? Si esti prea las sa iei masuri. Sau esti prost, naiv, crezand ca sunt oameni care s-ar putea sa verse o lacrima si-ti spui ca trebuie sa mai fii. Pentru ei. Pan’ atunci ai un alibi. Te agati de orice, sperand la un apus de soare care sa-ti inchida ochii, la o eclipsa totala, definitiva si irevocabila.
