Finding Neverland
E ora 23. Noaptea îşi trage funebra cortină, oraşul îşi arată ridurile într-o lumină dezolantă, cocotele sug sângele clocotind al barbaţilor neînţeleşi de (con)soartă, cucuveaua îşi intensifică apariţiile şi cântul, iar eu, un hoinar naivo-idealist, închid azurele obloane, cufundându-mă în vis şi navigând agale spre Niciundeland, un tărâm populat doar de oameni cu idealuri, ţeluri măreţe şi nevoi de lux.
Prin noţiunea de lux, unii înţeleg a locui într-un imobil P + n, a conduce două automobile cu personalitate, (simultan, daca ar fi cu putinţă), a-şi atârna la gât cloşca cu puii de aur sau a-i face în ciudă lui Frodo, dovedind că ei sunt autenticii „Lords of the rings”, justificând, în acelaşi timp, numărul exagerat al degetelor cu care, aparent, divinitatea ne-a înzestrat. Pentru mine, locuitor nocturn (în ultimul timp chiar şi diurn) al Niciundeland-ului, luxul are o altă semnificaţie, traducându-se prin următoarele elemente fundamentale, şi anume: o carte captivantă, doi actori pe-o scenă, un film bun, o bere rece şi/sau o vodkă scurtă, o femeie caldă şi un prieten mereu lângă.
În ultimul timp, râul care îmi mijlocea drumul spre Niciundeland a secat. Nu a mai plouat de ceva timp, astfel că acum îmi petrec timpul la mal, aşteptând picuri de ploaie care să mă resusciteze. Veştile nu sunt grozave, însa, deunăzi am auzit că, după 30 de ani, ar fi nins în Kenya. Dintr-o dată, privirea se indreaptă plină de optimism spre un cer încă senin.
Apoi mă trezesc … brusc şi fără motiv. Afară chiar plouă.
Nuuu, nu acum ! Nu aici ! Ei nu au nevoie de ploaie !
